Cat de complicati suntem… cat de ciudate sunt caile pe care le abordam… cat de ciudate sunt reactiile pe care le avem…

Imi doresc sa nu fac rau… si ma uit in jurul meu… ma uit ca fac asta inevitabil… aleg sa imi fac mie bine, inevitabil aceasta decizie va face rau altcuiva… aleg sa imi urmez sufletul si sa fac ceea ce simt… inevitabil ranesc pe cineva… Nu stiu ce ma doare mai tare… sa ma ranesc pe mine? Sau sa ii ranesc pe cei din jur? De ce nu exista o varianta de mijloc? Sau… de ce sunt eu la extreme?

Nu e corect… nu e corect ca cineva sa sufere… NU E CORECT!!!!

Aleg sa sufar eu… sa vad zambet pe fata celor din jur! Este oare posibil?…

Desi am sustinut pana acum: nu face decat ce iti dicteaza inima! Trebuie sa recunosc… tot eu vin si ma contrazic… nu intotdeauna inima stie ce vrea! Nu intotdeauna are claritatea faptelor si balanta potrivita pentru analiza. E “ca o fata mare la maritat”! Se aprinde din jarul suferintei, arde prin focul dragostei si moare pe aleea ce duce catre suferinta… si iar… si iar… folosindu-si de fiecare data alte alei… cele vechi raman acolo… sa ne aduca aminte de existenta intamplarilor… cele noi create… isi urmeaza cursul firesc…. Fericit sa fii sa gasesti acel drum, acea alee care se continua pana in ultima zi a existentei tale…

Raman eu… cu gandurile mele, raman eu in soarta cuvintelor, in puterea lor si in bataia frazelor ce se nasc din ele… raman eu… cu mine… pentru ca asa am ales… pentru ca asa au ales intamplarile din viata mea…

Regret suferinta… regret ca exista… regret ca Pandora a fost impinsa de curiozitate…

Ma uit si vad… intorc capul catre trecutul de ieri, si catre cel de ieri de dinainte de ieri, si vad… vad ca nu merit nici macar sa oftez… vad ca fiecare fapta isi primeste rasplata, fiecare cuvant se intoarce ca un boomerang…

 

Asa cum eu am reactii, ganduri, sperante, vise, atitudini… asa au si cei din jurul meu… toate se intrepatrund ca o panza de paianjen, fiecare reactie o cere inevitabil pe urmatoare, logica sau mai putin logica ei… toti traim si ne intrepatrundem, toti traim si ne traim istoria vietii, istoria personala, istoria noastra… importanta pentru NOI si pentru nimeni altcineva…

Din aceasta panza de paianjen se nasc amicitii, prietenii, iubirii… intre cei care pot coexista si pot construi o parte din panza… asa toti coexista… asa toti suntem purtatori de coexistente … asa toti construim PANZA VIETII, plina de bune si rele… plina de soare si primavera sau de tunete si fulgere… Totul depinde… de experientele noastre…

 

Gandim si sustinem lucruri pana la aparitia existentei contrariului lor… Traim si tragem concluzii aparute din experientele nascute inevitabil in urma socializarii, in urma sentimentelor, in urma dramului de VIATA ce se ascunde in fiecare dintre noi… Gandim si sustinem totul, intr-o discutie in contradictoriu, intr-un gand, intr-un cuvant… in tot ceea ce ne reprezinta.

Avem puterea cuvantului, avem insa cunostinta puterii? Suntem oare constienti? Stim oare ca… cuvantul este cea mai puternica arma a omului? Nu e de-ajuns decat sa spui ceva sis a ranesti… poate in trecut aveai nevoie de arme … si armate… acum, cuvintele sunt de ajuns ca sa poti provoca rani adevarate si puternice… e drept! Cuvantul nu omoara… trupescul… dar omoara suflete… omoara din suflete… 

E usor sa vorbim… e usor sa aruncam cuvinte in stanga si dreapta… cu ce drept? Cine ne da voie? Nu stim oare ca pretul pentru o rana sufleteasca este inmiit mai mare decat orice? …

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.