Obisnuinta

 De ce schimbare? Pentru ca ne-am obisnuit cu „obisnuinta”.

Ne sperie inceputul pentru ca e altceva, pentru ca vine cu nou, insa daca  ii dai ceva timp, incepi sa te obisnuiesti, ori  cu ideea de nou, ori cu ceea ce inseamna acest nou.

Mi se pare ca obisnuinta e pacatoasa. Iti ia acel fior de nou si te duce in zona trista: obisnuinta=monotonie=lipsa de energiei=plictiseala, iar cand deja se ajunge la plictiseala… totul e degeaba… De ce asta? De ce se ajunge aici? Pentru ca oricat de mult ai vrea sa nu permiti, este inevitabil. Pentru ca noi prin natura noastra umana, suntem comozi cu ceea ce ne obisnuim, cu ceea ce ne devine familiar. E vina noastra? a fiecaruia? poate ca da… poate insa ca efectiv nu avem ce face? Poate ca totul, orice, nou sau vechi, intins pe ani… devine obisnuinta. Pentru ca poate nu stim ce si cum sa mai aducem nou in viata noatra. Orice extrema alegi, si orice hranire de adrenalina, daca o faci repetat devine obisnuinta, adrenalina dispare, usor, usor; ramane spectaculos, dar nu ca prima oara.

Si totusi… e cumva pedeapsa noastra capitala sa ramanem inecati in obisnuinta? Ma uit la parintii mei, au ajuns, dupa 30 de ani, sa traiasca in cea mai frumoasa armonie, de ce? pentru ca s-au obisnuit. Unul cu celalalt, fiecare cu defectele si cu calitatile celuilalt, s-au obisnuit cu ideea ca au 2 copii mari, pe piciarele lor, s-au obisnuit deja sa nu-si mai faca griji pentru noi. Asa vine armonia intr-un cuplu? prin „obisnuinta”? Si daca da, atunci de ce tot ea distruge un cuplu? De ce are puterea asta?

Cu tot ceea ce ne obisnuim ne devine comod, indiferent de ce ce vorbim… si care este rezolvarea totusi?

Orice nou… in scurt timp devine vechi… in scurt timp ne pierdem entuziasmul… si asta, pentru ca ne obisnuim… putem oare sa ne alimentam cu „nou” tot timpul? prin orice? oricand? oriunde?

Mi se pare o pedeapsa trista a vietii si in acelasi timp… mi se pare un dar… pentru ca nu iti poti construi firea si viata decat asa… te obisnuiesti si incep sa faca parte din tine, unele mai usor, pentru ca te caracterizeaza direct, unele mai greu, pentru ca sunt insusite, insa iti plac, le vrei si simti ca sunt ok pentru tine.

De ce are insa putere de distrugere? nu stiu daca pentru ca o lasam… stiu insa ca obisnuinta duce la comoditate, si oricat de mult vrei un lucru care sa nu iti devina comod… nu poti! nu ai cum! revin si spun ca noi, prin natura noastra umana, suntem fiinte comode, cautam numai ceea ce ne produce relaxare, stare de bine= cautam numai ceea ce ne ofera un minim de bine si de comoditate.

Nu stiu daca ce aberez eu aici are vre-o logica. M-am trezit cu gandul trist la aceasta „obisnuinta… si recunosc ca ma sperie… ma sperie sa stiu ca am o relatie noua si ca se va asterne obisnuinta, ma sperie gandul sa stiu ca nu am ce face, ma sperie gandul sa stiu ca noi, cautam comoditate si ca inclusiv comoditatea va deveni obisnuinta, si ca eu, EU, nu am ce face ca sa inlatur asta din persoana de langa mine, sau din persoanele care ma inconjoara… si cum sa o fac? cum sa devin sursa a tot ceea ce este opusul obisnuintei? Cum sa nu ma obisnuiesc eu cu mine ca sa gasesc o solutie? Si daca ma voi obisnui inclusiv cu asta?

Nu stiu care este raspunsul, nu stiu care este solutia… stiu insa ca am avut o relatie lunga care a murit din cauza obisnuintei si a comoditatii… deci ii stiu puterea de distrugere in toata splendoarea ei… ce ar trebui sa fac acum? nu stiu… cum ar trebui sa ma feresc de asta… nu stiu… cum ar trebui sa-mi fac alegerile si cum ar trebui sa traiesc restul vietii… nu stiu…

Poate ca totusi asta este secretul a ceea ce se numeste casnicie, a ceea ce inseamna sa traiesti alaturi de cineva. Mi s-a demonstrat, iubirea, oricat de puternica este, nu este antdotul obisnuintei… se asterne atat de incet si atat de nesimtita incat ajungi sa o constati doar la final… la finalul ei sau al puterii tale… Poate ca daca o observi din timp, si ii permiti sa se asterne atat doar cat sa ajungi sa il cunosti pe celalalt, si sa percepi cu adevarat daca drumul impreuna este ceea ce iti doresti; poate ca daca la un momendat spui stop, si incerci orice consideri ca o poate inlatura… poate ca asa reusesti… si sa nu distrugi, si sa ai o viata frumoasa… si sa mentii „vie” relatia si viata din tine.

Poate ca aici gresim cu totii, poate ca nu constientizam asta, nu constientizam momentul cand ar trebui sa spunem „stop obisnuinta”, si poate ca, dupa cum am mai spus, ajungem sa ne obisnuim inclusiv cu aceasta obisnuinta… si atunci totul este mort… singura salvare, este sa iti fie ok, sa fii ok in aceasta obisnuinta cu tot si cu toate…

Ma du sa invat… ca deja m-am obisnuint cu acest cuvant „obisnuinta” si deja imi suna ciudat 😛

Un gând despre „Obisnuinta

  1. Pingback: Amintiri din viitor | Lumea haotică a Reginei. Cu Rege și Prinți

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.